Veneţia [Venezia]

E un oraş din lumea asta blândă,
dar cât de mândru, cât de insolit,
pare-un miraj, un joc închipuit,
sau un vis pur din inimă profundă.

Acoperit c-o pânză rozalie,
are grădini, biserici şi palate
ce stau între azururi suspendate,
de cer şi ape, pline de magie.

Ce schimbător e! Ziua pe răcoare,
când soarele e încă adormit,
are un chip livid şi obosit,
lumea-i ascunsă ca o perlă-n mare.

Dar în amurguri roşii, înfocate,
e o arcă de aur, aprinsă, fierbinte,
o navă imensă ce merge înainte,
spre ţărmuri de vrajă aflate departe.

Când luna de sus cu argint poleieşte
turnuri subţiri şi cupole perene,
şi lin şerpuieşte prin sute de vene
de apă obscură ce blând picoteşte,

n-ai cum să-nţelegi îndată ce este
această minune atât de frumoasă:
o insulă sacră şi misterioasă,
tărâm infinit de dor şi poveste...

Deşi pare-un vis, un mic foc de paie,
de-o mie de ani îşi poartă istoria
şi se încoronează astăzi cu gloria
unei vieţi măreţe, pline de războaie.

Inimă de leoaică, chip de magie,
o tu, Veneţia, de două ori suverană:
puternică plantă de virtute romană
şi-a Italiei floare de gingăşie.

poezie de Diego Valeri, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!