Floarea iertării (2)
A venit spre mine surâzând,
Într-o zi în care doar durerea
Înflorea cu lacrimi peste gând,
Fără să zărească mângâierea.
Eu îl priveam cu îndoială:
Cine era?... De ce mă căuta?
E timpul pentru socoteală?
Sau al meu înger care mă certa.
Venise numai pentru mine,
Și cu o voce dulce îmi spunea:
-În suflet ai numai ruine,
Tu singură îți faci inima grea.
M-a dus apoi cu gingășie
Înspre un crâng în curcubeude flori,
În care-un tril de ciocârlie,
Se auzea din cerul fără nori.
Și m-a rugat să uit necazul,
Ce duce sufletul în negru hău,
Întunecând ades obrazul,
Pe care curg părerile de rău.
Mi-a arătat drumul uitării,
Și o grădină-n care Dumnezeu
Lăsase doar floarea iertării,
Ca s-o culeagă cei cu suflet greu.
Am sărutat ușor petala
Și-am înălțat ochii spre cer
Să-i mulțumesc pentru zicala,
Că-n tot și-n toate, stă cuvântul SPER...
poezie de Dorina Omota din Când tăcerile dor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.