Dragoste părintească

(să nu uităm niciodată de cei care ne-au dăruit viaţă, părinţii noştrii)

Foaie verde de sulfină
Plânge-o mamă si suspină
Că feciorul e departe
Peste mări şi ţări uitate.
Singurică si pierdută
Stă pe prispă şi ascultă
Ciripit de păsărele,
Purtătoare de veşti bune.

Trecătorii sunt uimiţi,
o aude suspinând,
Dau din cap şi trec grăbiţi,
Alţii o întreabă trişti:
- De ce plângi măicuţa aşa?
- Plâng şi mă topesc de dor
după dragul meu fecior.

Nu mai ştiu nimic de el
Cred că am şi nepoţei
Dar acum de ceva vreme
Îl visez noapte de noapte.
Şi mă rog la Dumnezeu
Să-i mai văd odată faţa
Şi-apoi pot să mă-odihnesc
Întru locul meu ceresc.

Vântu-şi înţesi puterea
Frunzele cădeau din ramuri
Soarele-şi pierdea culoarea,
Luna-şi ascundea lumina
Pentru mama ce suspină.
Apoi lacrimile curse
Peste locuri nepătrunse
Pân' la poarta celui care,
A uita pentru un timp
De părinţi şi locul sfânt.

Într- o zi de primăvară
Dorul îl cuprinse iară-şi,
Şi porni îngândurat
Spre părinţii cei uitaţi.
Poarta o găsi-ncuiată
Sprijinită de un par,
O căsută dărâmată
Împânzită de necaz

Lângă pat fotografia,
Chiar al dumnealui fecior
Când era băiat holtei
Plin de dragoste de ei.
O purtase mama-n suflet
Pân' la ultimul ei ceas.
Şi găsi si o scrisoare
Ce-şi pierduse din culoare,
Dar era udată-n lacrimi
De măicuţa lui uitată.

poezie de Miriam Nadia Dăbău
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!