Veșnicie
Statui rămase-n neuitare
cu ochii rezemați pe cer
citesc poeme milenare
aduse de un dor stingher.
Din ritmurile lor celeste,
cu rime faste pe contur,
adună magică poveste
în ochii din granitul dur.
Se rupe vraja nevăzută
din rima unui vers rănit,
un geniu urcă în volută
pe brâul magic din zenit.
Lumină sacră se adună
pe chipul său netulburat,
ajung statuile-mpreună
să țină de pe socluri sfat.
Din amintirile umbrite
setează visuri de amor,
cu neuitate dulci ispite
dintr-un trecut amăgitor.
O lună plină se ridică
lângă pădurea de stejar,
statuile-n rotonda mică
din poezii își fac altar.
O muză sacră retrezită
de o metaforă în zbor
în cerc aduce o ursită
cu zâmbet cald-amăgitor.
Oare să fii chiar tu aceea
venită astăzi din trecut,
din toate fostele femeia
fără sfârșit, fără-nceput?
O, nicidecum, în astă eră
eu sunt poetul altui veac...!
Îți las un vers pe noptieră,
de vrei, cumva, să te împac.
poezie de Corneliu Neagu din revista Armonii Culturale ISSN 2247-1545)
Adăugat de ugalen
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.