Eminescu
Pe lângă plopii fără soț,
Când trec e-o liniște deplină,
Pe boltă, ghemuită boț,
Abia lucește, luna plină.
O stea dintr-un vârtej de foc,
Trimite lacrimi spre pământ,
Milioane-apoi se leagă-n joc,
Cuprinse de un farmec sfânt.
În gândul meu pătrunde-o rază,
Iar ochii mei spre ceruri suie,
Pădurea fermecată lăcrimează,
Mi-l amintesc; a fost, și-acuma nu e.
Sub mângâieri luceferiene lacul plânge,
Trece o lebădă duios plutind pe ape,
În noapte, luna sa-mbrăcat în sânge,
Freamăt de codru se aude tot mai des, tot mai aproape.
Seara pe deal, la foc doinesc păstorii,
Un bade spune o poveste,
Iar noi acum, în preajma sărbătorii,
Gândim la cel ce-a fost și nu mai este.
"Cobori în jos" răsună iarăși în ecou,
Scrisori după scrisori trimitem către tine,
Azi ești al României drag erou,
Luceafăr blând din zările senine.
poezie de Marius Alexandru (14 ianuarie 2022)
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.