Întâmplarea

vreau să alung din gând

întâmplarea tristă a copilăriei

dintr-un sat de munte

pe care l-am lăsat în urmă,

cu pasi grei mi-am îndepărtat privirea

de la chipul grav

al pădurarului văduv

a cărui consoartă în flacări şi-a găsit sfârşitul,

era veselă femeia, harnică, gospodină aleasă

între ea şi astru părea a fi o idilă

era mândră de grădina sa încât razele lui o mângâiau,

ea pornită a fost deodată

rufe ca să spele

dar nu oricum ci cu benzina lângă plita încinsă

într-o bucătărie de vară toată din lemn,

însă neatenţia, o scânteia a scapăt din sobă

şi iute focul s-a înălţat,

ardeau hainele, îi ardea părul
spasmele cuprindeau trupul
strigatul puternic stăpânea văzduhul
însăşi soarele s-a întristat şi de grabă s-a ascuns,

eu prunc priveam cu groază

pădurarul nu avea apă şi încremenit alerga să stingă

ce nu se putea,

arunca asupra ei pături şi nisip

dar degeaba focul se întindea trupul femeii nu se mai mişca,

disperarea se clădea în jur ca o temelie fără de cătare,

plângeam mărunt ascuns în tacere ce puteam să fac?

în suflet port tăişul ca de cuţit al întâmplării

înfipt adânc de cumplita moarte a primului om văzută de mine

scriu cu gând curat fapta să o uit dar să o şterg este greu are urme adânci.

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!