Menirea
"Trebuie să fac ceva...
Eprubeta asta-a mea
Are o formă ciudată,
Iar la gât are o pată...
E și mare, cam cât mine,
Cum să fac să fie bine?
Căci de pun ceva în ea,
S-a cam zis cu munca mea!
Munca mea de cercetare...
Au, nu vă trebuie, oare?
Un vaccin, un antidot,
Fiindcă sunt savant și... pot!
Iar voi abia așteptați
Din nou să vă vaccinați,
Fără măcar să vă pese
De efectele adverse..."
Așa vorbea șoricelul,
Stând pe gânduri, mititelul,
Cu ochelarii pe nas,
Văzând lumea la necaz!
"Cartea ce o țin în brațe,
Deși-i legată cu ațe,
Nu m-ajută mai deloc,
Cred c-am s-o arunc pe foc,
Caci am rețeta completă!
O să pun în eprubetă,
Doar trei stropi, numai atât
Și-o s-o umplu pân' la gât!
Unul va fi de speranță,
Să reducem din distanță,
Altul mic, de bunătate,
Căci a cam rămas în spate,
Iar al treilea, de iubire,
Căci ne-am cam ieșit din fire,
Certându-ne din orice,
Voi, pisici, eu, șoarece!
Și-o să vă fac un vaccin,
Cel mai dureros, dar fin...
Cel mai strașnic antidot!
Veți fi lecuiți pe loc...
Aștept să mă lăudați
Și să mă aplaudați,
Fiindcă mi-am aflat menirea
Și izbăvesc omenirea..."
poezie de Marilena Ion Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu este introdusă data nașterii pentru Marilena Ion Cristea. [Vezi și următoarele:
- poezii despre vaccin
- poezii despre mântuire
- poezii despre laudă
- poezii despre iubire
- poezii despre gânduri
- poezii despre durere
- poezii despre descreștere
- poezii despre cărți
- poezii despre cercetare
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.