Tu, iartă-mă!
Tu, iartă-mă, că vin ca o văpaie
prin gândul tău, seninul să umbresc
și liniștea orânduită-n suflet și-n odaie,
cu-a mea tăcere des o-nzăpezesc.
Tu, iartă-mă, că-ți tulbur delta resemnării,
când pui ofranda sufletului pe cântar,
tu lasă-mi zâmbetul în palmele uitării
și-aruncă amintirile ca foi de calendar.
Tu, iartă-mă, că scriu cu ploaia pe fereastră,
uitarea, ca pedeapsă, s-o implor,
căci, până azi, o așteptare-albastră
se zbate-n ochiul năclăit de dor.
Fug toamnele, de muguri pustiind
suflarea, ce prin tine-a renăscut,
de ce m-am dus ca frunza lăcrimând,
de ce nu m-ai oprit c-o mare de sărut?
Tu, iartă-mă, că nu pot să te uit
și cu tumultul dorului mă cert,
tu iartă-mă, c-atâtea toamne am pierdut,
tu iartă-mă, eu nu pot să mă iert...
De azi respir lumina caldă, de trecut
și liniștea-ți cu gândul pârjolesc,
tu iartă-mă, iar toamna mi-a cerut,
în ruga de iertare poemul s-nvelesc...
poezie de Maria Botnaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.