De-aş fi avut cui cere...

Am tot ghicit în vise în nopţile de smoală,
În care-am înotat ca-n mări de neputinţă;
Mi-era atât de sete şi cana era goală
În mine nu striga, de fel, altă dorinţă...
Era numai durere, era şi renunţare,
Un abandon a toate, lăsate toate-n urmă...
Strigau doi îngeri negri, strigau în gura mare,
Să nu mă rătăcesc şi să mă pierd de turmă...
Mergeam la judecată, cu lanţuri la picioare,
Cânta-ntr-un colţ de lună o cucuvea la liră
Reqviemul răstignirii în prag de sărbătoare,
Ploua cu foc pe frunte, pe coapse şi pe şiră...
Aş fi cerut o clipă de verde şi albastru
De-aş fi avut cui cere, dar singură-n pustie
În straie de-ntuneric, tăcând ca un sihastru,
Am scris pe răni cu sânge şi lacrimi, poezie...
Cuvinte fără noimă, delir şi vorbe goale
Într-un cortegiu-atipic, sfidând firesc şi lege
Am înşirat de-a valma pe braţe şi pe poale...
Şi cine, poezia aceasta, să-mi dezlege?

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!