Timpului neștiut
Voi fi piatră rostogolindu-mă-n cădere
prin baia de rouă
ce va fi și ultima.
Splendori ascunse îți vor cuvânta
de departe, dintr-un tunel
în care salcâmii stau veșnic aprinși.
Nu uita,
cu alb veșmânt împodobește-mi tăcerea.
Numele meu nu-l striga în dodii.
Ca un fagure dulce prin chenarele zilei
trupul cântător nu mi-l plânge.
Pe glezne să-mi urce atunci
melcii de sidef
întru recunoaștere.
Când semnul de lumină
fi-va zăpada-n colind
uită cât te-am iubit...
Pe sub apa ferestrelor
închipuie-mă tot mai des
sufletul de veghe,
înlăuntrul pietrei.
poezie de Violeta Pasat din Vămile sufletului, editura Cronica - IAȘI
Adăugat de Violeta Pasat
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.