Hoţ de lacrimi

Când luna-şi cobora tristeţea pe pământ,
Tot căutând un loc să-ncetinească zborul,
M-ai păcălit frumos cu-o piesă-jurământ
În care ne-ndoielnic ai fost chiar regizorul.

Te-ai arătat duios, mascând un suflet fals,
Dar sinele ţipa că eşti un hoţ de lacrimi
Şi totuşi m-ai vrăjit, purtându-mă în vals,
Ca mai târziu să fii izvorul meu de patimi.

În liniştea din noapte, cocoşii au trâmbiţat
Vestind că va surâde curând o dimineaţă,
Doar eu trăiam extazul, adânc şi nefardat,
Iar tu, învingătorul, erai un sloi de gheaţă.

Desprinsă de himeră şi cuibul cu şopârle,
De teatrul foarte prost şi rolul de dublură,
Sunt liberă ca vântul ce biciul îşi azvârle
Peste suflarea vorbei plină de fum şi zgură.

Eşti oarecum mirat, căci scena pare ruptă,
N-ai replica la tine, iar piesa-i ordinară,
O umbră te împinge spre coborâre abruptă,
Strivind butaforia din viaţa ta de-ocară.

poezie de Rodica Constantinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!