Testament
Și am jurat, cu mâna mea pe inimă
Că de va fi să fiu ce nu aș vrea
Să zbor spre cer în somn, precum o lebădă
Dar pe pământ, să las, ca testament o stea.
Să fiu purtat de vânt, în zboru-mi vinovat
De reci priviri, aduse de păsări alungate
Să nu pot schimba nimic din ceea ce am dat.
Dar să pot cănta atunci, de dorurile-mi toate.
Și-acum când ceasul meu, oprit și fără vlagă,
Îmi ține mâna rece, de parcă vrea să moară.
Îi cer timpului pedeapsa meritată,
Că steaua mea lăsată, nu e terminată.
poezie de Cosmin-Emanuel Petrașc (22 februarie 2021)
Adăugat de Cosmin-Emanuel Petrașc
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre zbor
- poezii despre vânt
- poezii despre vinovăție
- poezii despre timp
- poezii despre testament
- poezii despre somn
- poezii despre sfârșit
- poezii despre schimbare
- poezii despre păsări
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.