Nu-mi spune-acum, nu-i nevoie de cuvinte
Nu-mi spune-acum, nu-i nevoie de cuvinte,
Ce melodii, ce descântece vrăjitoarea-îngână
În ultima otavă verde, moale de septembre
Sau sub petice de flori albite, cu fața spână,
Pentru că eu și ea ne cunoaștem bine,
Îi știu cărările, farmecele pe care e stăpână.
Pe-așternuturi roșcate, lângă ape indolente,
Pinul lasă, indiferent, să-i cadă conul;
Din tufișuri zgribulite cucul strigă-n zadar pe nimeni,
Căci acolo nu-i nimeni căruia să-i strice somnul.
Și-ultimele flori de clocoțel ademenesc în toamnă
Inimi care flirtează resemnate cu-abandonul.
............................................................
Naturii ignorante, lipsite de inimă și sentiment,
Nu-i va păsa, nici nu va ști
Pașii cărui străin îi vor descoperi pășunea
Călcând pe iarba ei doar pentru a o părăsi,
Nici nu va-întreba în roua dimineții
Dacă-s ai mei sau nu nici nu-și va aminti.
poezie de A.E. Housman, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!
Nu este introdusă data nașterii pentru A.E. Housman. [
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.