Sunt singură, dar nu-i singurătate...
(prietenilor mei de pretutindeni, cu dragoste nemărginită!)
Singurătatea mea... mă-ncarc de vină, dacă mai strig și mai suspin că-s anonimă...
Nu-i pe pământ, ființă cum sunt eu, iubită de poeți și Dumnezeu...
Și nepoeții-mi scriu și mă alintă, când viața îndrăznește să mă mintă...
Și florile, de-s necuvântătoare, mă mângâie, când plâng, cu-a lor culoare...
Și ceru-i mai albastru și senin, când îmi ridic privirea și mă-nchin...
Și marea, frământarea-și domolește, să-mi strige, că refluxul mă iubește...
Și iarba e mai verde când răsare și îmi adapă trupul cu răcoare...
Când vântul se strecoară printre frunze, îi simt iubirea tremurând pe buze...
Și Muza, pe un umăr, stă de-o viață și să iubesc dușmanii mă învață...
Sunt singură, dar nu-i singurătate, când inima atâtor oameni bate,
Pentru poeme violete-n miez de noapte și eu vă simt pe toți, atât de-aproape...
poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu este introdusă data nașterii pentru Violetta Petre. [
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.