Ego...

Subconştientul meu păşea indiferent
prin lumea noastră largă ca o ţoală,
când orice pas suna şi decadent,
şi cadenţat pe firea ei domoală.

Iar conştientul, uniform şi indecis –
în altă lume, tristă şi pustie, -
cerşea un strop solid de Paradis
la val de apă. Inocent şi vie..

Şi când s-au întâlnit şi contopit,
într-o fasciculă de linişte târzie,
ego-ul meu, subtil şi răvăşit,
dimensiuni intercala în veşnicie...

Apoi, în vogă de observator
şi-ntr-o poziţie abrupt imperativă,
torcea particule în caierul cu dor
şi-n fus sucea o beznă relativă.

Splendoare, albăstrime şi nesaţ
năştea intercalata contemplare:
Pământul meu, cu Luna mea la braţ,
şi nu departe dulcele meu Soare.

Din nou păşesc prin sine cadenţat,
să tai din mers şi depărtări perene.
Şi sufletul cu stele presărat
le leagă iar în noduri gordiene...

poezie de Iurie Osoianu (15 iulie 2020)
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!