Domnul amărăciune

Printre oglinzi, la ora cinci, am să cobor,
în haine negre, cu ochii stinşi, zâmbind uşor.

E gata ceaiul? Toţi au venit? Totul e gata?
Cu o maramă acoperă iute groapa, lopata.

Dansaţi în cete un joc galant, cântaţi, lăute,
arcuşuri seci, viori pustii, de ce staţi mute?

Dar te întreb, iubitul meu, ce ai la frunte?
Amărăciunea m-a luat de mână şi m-a condus peste o punte.

Dar te observ, iubitul meu, ce palid eşti.
Amărăciunea, urând viaţa, mi-a spus în şoaptă:
"Să te fereşti..."

Dă-mi pălăria, bastonul, masca, dă-mi şi mănuşile,
e cam târziu şi de-am să plec, cerniţi oglinzile, închideţi uşile.

M-aşteaptă afară, sub steaua rară, un echipaj...
Noaptea se umflă, clopoţeii-şi scutură şi uite cum flutură
argintiul penaj.

poezie celebră de Emil Botta
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!