Fetița căpitanului
Ne-strânseserăm cu toții în salonul navei,
Niciun suflet n-avea curaj să doarmă
Era miez de noapte neagră peste ape,
Furtuna lovea-n bordaj cu pocnete de armă.
E-un lucru înspăimântător ca-n miez de iarnă
Să fii scuturat de valuri și de rafalele de vânt,
S-auzi sfredelul trompetei și urletul de pe comandă:
"Tăiați catargul și-l aruncați în mare" catargul frânt.
Tremuram cu toții livizi, înfrigurați și îngroziți,
Pentru că cel mai voinic dintre noi tăcea mâlc
Când marea scrâșnea-n spume sub chila navei,
Iar stâncile morții clănțăneau cu un sinistru tâlc.
Și-astfel stăteam acolo-n întuneric,
Fiecare preocupat de rugăciunea lui,
"Suntem pierduți," a strigat căpitanul,
Coborând cu pas împleticit pe scări, tehui.
Dar fetița lui a șoptit cu glasul mic,
În vreme ce i se-anina de brațul rece, înghețat,
" Dar Dumnezeu nu-i oare și-aici pe ape,
Așa cum este-acasă, pe uscat?"
Atunci noi am sărutat fetița și-am început,
Zâmbind, să vorbim într-o dispoziție mai bună,
Și-am ancorat teferi dimineața în port,
Iar soarele zâmbea la orizont către lagună.
poezie de James Thomas Fields, 1817-1881, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!
Nu este introdusă data nașterii pentru James Thomas Fields, 1817-1881. [Caut pe Google] [Adaug data nașterii]
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.