Ursitoarele

Stau nevăzute, şi-n graiul păstorilor
murmură cântec de leagăn. Dar când
Patria însăşi se naşte – şi-aceasta
întruna se-ntâmplă, şi-n taină –

ce fel de limbă vorbesc Ursitoarele?
Miezul e-n fruct, şi gustării menit;
sâmburii, însă, ţărânii: căci numai
atunci – voievod care-şi ţine

ţara şi oamenii-n crengi, – ridica-se-va
tânărul pom. Tot aşa, când vorbim,
carnea cuvintelor noastre-i plăcere,
se mistuie-n gură. Dar cine,

spuneţi-mi! zvârle în ţarină sâmburii
limbii – să crească un grai mai curat,
singurul care, rostit, primeneşte,
şi ţine-n rostire poporul?

Cel ce sădeşte uda-va cu lacrimă.
Nu orice lacrimă însă va fi
stingere-a lacrimei: numai Poeţii,
când plâng, ne răscumpără plânsul.

Mume, voi – suflet de neguri al mamelor! –
voi ce-auziţi – când atât de adânc
bubuie timpul, că-n voi e tăcere –
pe cei ce-ntr-o limbă virgină

schimbă grăind ale Patriei scutece,
daţi, Măsuratelor! verbului lor,
celui de sânge şi foc, bunătate,
să-i pară poporului cântec.

poezie celebră de Ştefan Augustin Doinaş
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!