Teodolinda
Născută-n pat de rege, din mamă-ncoronată,
Era Teotolinda cea mai frumoasă fată
Pe-a craiului pământuri, și craiul o iubea
Precum în lumea toată pe nimeni ca pe ea.
Rotunzi avea obrajii și ochii vii, albaștri,
Ca-n țara Lumii albe doi Feti-frumoși sihaștri;
Ochi dragi cum au fost ochii crăiesei cu păr creț:
De beat te trezesc ochii, de treaz de ei te-mbeți.
Și dac-a fost frumoasă, venit-au s-o pețească
Feciori înalți ca steagul, de vița-mpărătească,
Viteji aducând zestrea în au cumpănit
Din patru părți a lumii, cu-alai nepomenit.
Câți principi pe cai trupeși și albi ca nea, de Faur,
Cu straie de mătase cusute-n flori de aur;
Cu perle, cu inele, cu noapte de comori,
Veneau, mai mare dragul de-așa frumoși feciori.
Dar fata privea rece la perle și inele,
Căci toată bogația și prinderea din ele
N-aveau atâta farmec, ca ochii vii și dragi
A pagului, a celui mai tânar dintre pagi.
Crescut pe străzi, copilul născut era pe paie;
Sărman, dar cu glas dulce, cu pletele bălaie;
Și dac-a fost un înger pe strazi nenorocos,
Luat a fost la curte, căci prea era frumos.
Și cum avea stat chipes și-obrazul ca oglinda,
Privea tot pe furișul la el Teotolinda;
Iar el glumea cu dânsa, distras și nu-stiu-cum,
Și ambii ziua toată știau să-și steie-n drum.
Pe ea mai mult o-mbată un pag în doua clipe,
Decât pe viața-ntreagă splendoarea de principe,
Și, de-ar veni toți regii, călări pe stol de zmei,
Ea mai cu drag se uită la pag decât la ei.
Dar dragostea stă-n inimi; în suflete stă firea,
De-ascunzi o fire totusi, nu poti s-ascunzi iubirea!
Și cand tu porți o taină-n inimă, din grai
Din ochi, din pas tu însuți te vinzi cu tot ce ai!
Și n-a vorbit cu nimeni de pag Teotolinda,
Și, ce-a văzut pe-ascunsul, nimic n-a spus oglinda;
Și n-au trădat-o ochii, nici zâmbetul deschis;
Dar visul - ah! iubirea te vinde mult in vis!
Cum sta la pat odată, în somn privind-o craiul
Cu ochi de tată, dânsa, șoptind alene graiul,
Mișca din gură-ntr-astfel precum s-ar fi atins
D-o alta gură, pieptul și obrazul ei aprins.
El stă, el înțelege că fiică-sa iubește
Pe pag; de grea mânie el tot înalbăstrește
Și bate cu piciorul și tremură plângând;
Atâta umilire lui nu-i încape-n gând!
Un pag și-o principesă! Mai bine mort să fie
Decât s-audă, bietul, atâta mișelie!
Ha, moară ei! Să moara scăldați în plumb topit!
Amor infam! Nici iadul nu-i chiar așa-ndrăcit.
A doua zi și-a treia, din faptul alb al zilei
S-a pus la pânda craiul pe urmele copilei
Și daca ea, distrasă, nimic n-a observat,
El n-o pierdea cu ochii din zori pâna-n culcat.
Și-n vreme când amurgul dă umbre peste soare,
Copila întâlnește la colț de coridoare
Pe pag: șoptesc în treacat, e-ai prinde brațul drept,
El blând ii pleacă fruntea și-o duce către piept.
Un zâmbet - nu! un ropot de sarbădă-njurare,
Un pas ca din afundul pământului răsare,
Și două brate vânjuri pe umerii lor cad;
În flăcări arde craiul, și-i negru ca un iad.
Turbat încleaștă mâna și tort în mână rumpe,
Cămașa principesei, țesută-n fire scumpe,
De-a-lungul se destramă pe-ntregul ei tivit,
Cand fata, izbind trupul, degeaba l-a izbit.
"Nemernico! Păcatul azi colcăie în tine!
Cu zi de zi simți-vei că răul este-un bine;
Și-n urmă vei ajunge, pierzând al tău onor,
Pe paturi criminale nevastă tuturor.
Să nu mai fii de astăzi născuta mea! Să piară
Și numele tău! Ochii mai bine vreau să-mi sară,
Dar nu te iert! Să-mi sece și mâna pe mănunchi
Chiar dumnezeu să vie, să-mi plângă din genunchi!"
Apar atunci argații din ușă sub perete,
Ei prind pe pag sălbatici și-l târâie de plete;
Și prind pe principesa, și craiul scos din minți
Scrâșneste cât dă sânge din gingeni între dinți.
În larg d-ocol s-adună curtenii și fac roată,
Acolo lasă craiul pe amândoi să-i scoată;
Acolo el, mai vânăt ca vânătul talaz,
Lovește-n principesa cu palma peste-obraz.
Plesnesc obrajii rumeni de larga lovitură,
Cald sânge năpădește cu șipote pe gură;
Și ochii ei sunt turburi, precum în zi cu nor
E turbure pâraul când fulgeră-n izvor.
Porunci apoi dă craiul pe pag cu vergi să-l bată,
Cu bici în patru plesne s-o smicure pe fată;
În urmă să-i închidă sub gratii deschilin -
Făcut-au servi fanatici porunca din deplin.
Și i-au legat cu lanțuri de stâlpii din ocoale
Și-n vânt i-au lăsat cruzii cu piepturile goale
Și rupt picura pieptul pe țăr-nă brazde lungi
De sânge stors din rană de pleasnă-n șase dungi.
I-au pus apoi în temniți, în unghiuri de odaie,
Sub zid îngust și muced, pe-un umed pat de paie,
Să zacă morți de foame, de chinul repetat:
Atâta-i pentru tigri amorul un păcat!
Și dânșii sufăr toate; trec luni și ani în urmă,
Slăbitul piept se rupe, puterea-n ei se curmă,
Dar nu-i ucidea chinul cât doru-i ucidea,
Un dor să se mai vadă, căci nu se pot vedea.
Și chinurile grele și dorurile crunte
Lăsat-au ierni pe plete și brazde lungi pe frunte,
Culcuș era al morții slăbitul piept al lor,
Dar pieptul mort adesea e viu pentru amor.
Și nu mai credea nimeni în alt întors de soarte,
Trec șase ani, trec zece, tre zilele spre moarte:
De când Teotolinda și pagul nu văd sori
Se-nvârte pe cer anul de douazeci de ori.
Dar, într-o zi de toamnă, când fulgi acopăr plaiul,
A prins a fi mai veșted din oră-n oră craiul,
Și toti vedeau cum ochii în frunte i se trag,
Iar când a fost în iarnă, sta moartea lui pe prag.
În cel din urmă suflet tot omul simte milă.
Iertând, el vrea să moară iertat d-a sa copilă,
O cheamă dar. Ea vine cu pasul tremurând,
Mai palidă, mai slabă, mai tristă ca oricând.
Căruntă, oase numai, ca jalea de tăcută,
Ea vine lânga rege și mâna i-o sărută;
Și nu mai avea lacrimi în ochi, căci ar fi plâns
De tatăl său văzându-l, așa de slab și stins.
El vrea s-o agrăiască; dar sânge, nu cuvinte,
Îi bâlbâie pe buză cu larg șiroi fierbinte,
Și-l tremură durerea și junghiurile-l prind,
El urlă-n nădușeală, văzând pe pag venind.
Bătrân să nu-l asemeni cu cel de-odinioară,
Doi servi îi proptesc pasul și-l țin de subsuoară
Când el abia se trage pășind încetinel -
Zâmbind Teotolinda se-ntoarce către el.
Se văd, stau muți, pe buză respirul lor îngheață,
Greu inima-și alungă tot sângele spre față,
Și-s ochii de văpaie ca pofta din tirani;
Mult dor se troienește în douăzeci de ani!
Stau, parcă ei din vremuri un vis amar recheamă,
Se măsură cu gândul, se-nfioară de teamă;
Se simt străini, căci chipul nu-i azi cel ideal;
Și - braț în braț - ei tremur ca valul lânga val.
O clipă, numai una, ei gem de fericire,
Devin apoi mai palizi; și slaba lor privire
Se-nchide ostenită; icnește pieptul lor,
Și, strânși în braț, se clatin și cad apoi, și mor.
Și când îi vede craiul, il fulgeră de-odată
Mânii și nebunie, el scuipă peste fată
Și bâlbâie: "Amorul! Nebun ca orișicând!"
Apoi așeaza capul și moare blestemând.
poezie celebră de George Coșbuc
Adăugat de Lucian Velea
Votează! | Copiază!
Cartea "Balade si idile" de George Coșbuc este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.