Poem de iarnă

El a venit de departe – şi nici n-a ajuns bine
că a plecat încă mai departe:
a stat doar cât să facă
din apele adormite ale inimii mele poticnite
un murmur de silabe, trezind dimineaţa.

Ca toţi oamenii care împart
viaţa lor cu lumina,
era foarte inocent, el a adus din locul
unde se născuse
fervoarea lucrurilor care aparţin mării.

N-am cunoscut veselie mai pură
decât cea care era în pietrele
umede-ale ochilor lui
şi care mai dansează şi acum în flăcările
fiecărui colţ al acestei case.

Spre seară, cântecul
unei pasăruici şi vântul spuneau
acelaşi lucru: nu lăsa pârjolul
deşertului să-ţi invadeze inima.

Iar asta fără ca tu să prinzi măcar de veste.

poezie de Eugénio de Andrade, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!