Un şal negru în fiecare fado

Urmele vizibile-ale vânatului, seara alunecând brusc în gri.
Strada se strecoară prin femeia care se strânge-n şalul negru.

Ea tocmai s-a oprit, oftând după iubirea ei, vreau să spun pentru
întoarcerea lui. Acum când numai şalul se înfăşoară-n juru-i,
ea atârnă de balamalele negre-ale nopţii. Azi, ieri sau mai înainte
îşi picurau afinele căldura dulceţii lor suculente? Sau poate mâine!?

Orele vor duce departe de perna albă-acel fruct devenit umbră,
cu un tren local sau cu un nenorocit, înfierbântat, Mercedes-Benz:
oricum, sfârşitul iubirii le este indiferent paietelor sau diamantelor,
pentru că doar o anume strălucire a ochilor poate povesti despre
anotimpurile sufletelor noastre. Ar fi putut avea o adolescentă
fără şal, altă floare-n locul lalelei, dar tot ce a făcut a fost să moară
pe un pat de spital: după ce a trecut prin atâtea paturi,
acum e acoperit doar de-un cearşaf.

Doar memoria mai poate-încălzi viaţa cuiva, ca un pahar de lapte,
poftim, bea măcar un pic. Cine şi-ar fi putut imagina
acele nopţi toride, mâinile lui alunecând peste ea
ca un vin catifelat lipindu-se pe gura unui pahar.
Femeia uită să-şi grăbească paşii, pentru că trupul ştie
că nimeni n-o aşteaptă, iar casa nu mai este casa ei. Ea evită
toate cuvintele de consolare. Să păşeşti pe alee şi să descoperi că
aceasta se afundă în ea însăşi, pentru că toate cărările duc în mlaştina
durerii ei de nelecuit. Într-un şal care nu ţine de cald.

Mai târziu, se gândeşte tipul de la balconul de sus, mai târziu.
După ce va trece furtuna pun sigur mâna pe ea, iar el salivează
chiar în noaptea aceea în care suferinţa a făcut-o impenetrabilă.

poezie de Rosa Alice Branco, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!