Atunci

Romanţă

Era adânc, era tăcut,
picau pe jos andante
foiri de foi, când între noi
l-am rechemat pe Dante.

Eram absurd şi spălăcit
şi, lighioană dragă,
de ghiduşari zburau bondari
zbenguitori, în şagă.

Era o broască lângă lac
micuţă şi ţestoasă
Un stâlp de lemn şi telegraf,
vroia scâncind, acasă...

... Şi becul a rămas stingher,
în mijlocul luminii...
Trecu în gând, pe lângă noi,
Francesca de Rimini.

Ceva micuţ de tot şi viu
s-a strâns în carapace,
Năsucă, ai strâmbat din glas
şi-ai zis că nu îţi place.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!