Tumult existențial
Când din trecut în minte îmi revin
prea multe amintiri care m-apasă,
mă simt pierdut pe un tărâm străin
de unde-aș vrea să mă întorc acasă.
Și mă frământ în sine, fără rost,
să le alung, de aș putea, afară,
dar din tumultul celor care-au fost
cresc noi dorințe care mă-nfioară.
Încerc să le separ în mintea mea,
când în cuante vin defragmentate,
apoi se-aștern pe gânduri, undeva,
în grile noi ce cresc reconectate.
În adâncimi de cuget le rețin,
chiar dacă uneori îmi par banale,
căci în ecoul intrinsec conțin
multiple tâlcuri existențiale.
Iar din tumultul existențial
cresc armonii din care se ridică
imagini noi, pe un țesut spectral,
ce-n alte orizonturi mă replică.
În urmă doar regretele rămân
și-mi răscolesc iubirile uitate,
care-n trecutul meu încă depun
buchete mari de flori înmiresmate.
poezie de Corneliu Neagu din Cunoașterea de sine (2017)
Adăugat de ugalen
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.