(Andreas Vesalius, Padua, 1538)
El taie într-o materie încremenită,
ecoul inutil al unei iubiri de demult,
pline de ardoare, printre rădăcini. El taie
asemenea cuiva care are un sentiment de milă
pentru un animal bolnav,
pentru frunza care cade
cum cade-o stea, inocentă.
( Într-o oglindă îndepărtată
se reflectă, încă,
un nud perfect ).
El taie o durere care mai persistă
după tăiere, pătrunde metalul,
mâna dincolo de acea încăpere, solul,
pietrele, dincolo de această lume, sferele
pe cât de improbabile, pe atât de pure.
poezie de Carlos Barbarito, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!
Nu este introdusă data nașterii pentru Carlos Barbarito. [Vezi și următoarele:
- poezii despre zoologie
- poezii despre perfecțiune
- poezii despre mâini
- poezii despre iubire
- poezii despre inocență
- poezii despre frunze
- poezii despre durere
- poezii despre boală
- poezii despre animale
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.