(Max Ernst și Dorothea Tanning în Arizona)
Piatra crește așa cum crește-o plantă,
simte frigul, arșița, teama,
cheamă, țipă, râde.
Ce putem noi înțelege, ce unități de măsură putem folosi,
de unde și până unde putem ilumina umbra?
Numai privirea, goală.
Numai visul, viu și intens.
Să ridici o casă
Într-un pustiu, unde vântul
o poate biciui, iar, înăuntru, să muști, să săruți, să crezi
și să te îndoiești, să-ți amintești, să uiți și să-ți amintești iarăși.
Cine geme, tremură, dorește,
cere, implorând, mai multă frumusețe,
intră în celălalt ca și cum ar intra într-o oglindă?
O altă viață care este de asemenea o moarte
o iute și fulgurantă formă a morții
aduce fulgerul, luminează locuri secrete, găuri adânci.
poezie de Carlos Barbarito, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!
Nu este introdusă data nașterii pentru Carlos Barbarito. [
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.