Peste-al timpului astâmpăr
Ce mi-s nori zăcuți pe umeri și potop de gri în ochi,
Inculpări cu care iarna cearcă-a-ncătușa răbdarea,
Cu un dor nebun de soare secer recele-i deochi,
Cu un curcubeu în floare îi acopăr disperarea.
Arogante, noi cărări cer, în tălpi, adăpostire,
Când în oase geme-astâmpăr, apatia a-mi trezi
Și o noapte ascuțită îmi vrea somnul vămuire
Pentru îndoit frământul, ce mă fierbe-a dezrobi.
Dar deznod clipei aripa, strivind oase ruginite
Grijilor, ce nopți adastă cu, al insomniei, rost,
Ca o barcă norocoasă, sparg plămezile ispite
Și la țărmul de cuvinte ancorez în adăpost.
Melancolică-s pe timpul ce îmi uită rugăciune,
Iert al rătăcirii spor, binecuvântând speranța,
Din metafore împletesc scară până la minune,
Denigrată de regrete, urc în vis cu siguranța...
Când se-încaieră în mine dorul care m-ar topi
Și de suflet iarna prinde solilocul său, de gri,
M-aș face-un curcubeu și prin geam m-aș nărui,
Inima s-o culc în palma-Ți... câte vieți ne vor primi...
poezie de Maria Botnaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.