Poem

Eu ştiu că trebuie să fii mereu acolo,
sub luna ucigaşă ameţind secundele,
fără de da şi fără de nu,
în toate clipele când sfera, rombul şi cubul
au devenit o linie pe care am mers,
cu o depunere pe talpă a despovărării de seva amară,
trăind aceeaşi stare de lumină, de umbră, de gol,
de alb fără alb, de negru fără negru,
de cuvânt fără gură,
în lanţul primitiv venit din adânc.

Acolo, unde se deschid adâncuri şi iese lumina
în lanţul înfipt în aerul tare,
într-o nestăpânită desime de gând.

Metalicul şuier de frunze sfărmând orizontu-n inele
trosneşte şi arde pe albul hârtiei
scriind poemul ce nu se va pierde.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!