Toamnă zurlie...

Într-o palmă de lumină stă-ntunericul la sfadă
Cu amurgul toamnei mele, înveliţi într-o broboadă.
Orizontu-şi prinde părul cu agrafe de rubine,
Eu, din cer, îmi fac năframă şi trag cerul peste mine.

E o linişte bizară, care-mi urlă pe sub piele,
Anii mei trag cu urechea la un zvon de uculele.
O fi toamnă la adresa unde îmi aştept sentinţa,
Dar în colţul gurii-un zâmbet, încă-şi deapănă dorinţa.

Stau juraţii-(adică-amurgul şi-ntunericul) pe gânduri,
Cum de îndrăznesc, eu-toamnă, să mai port pe umeri fluturi?
-Păi, cum să vă spun eu vouă, ca ciudat să nu vă pară?
Sunt o toamnă ruginie, dar am nervi de primăvară...

-Oooo, să trecem în zapise aşa răzvrătire crasă,
Poate-ţi vine nebunia să te faci, toamnă, mireasă!
Eu mă duc să trag o vodkă, hai, amurgule cu mine,
Că, de stăm mai mult la sfadă, te apucă şi pe tine

Nervii cei de primăvară-i pandemie-n univers
Şi şterg nopţile din ceruri şi-ntunericul din mers...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!