Aşteaptă-mă-n ziua ... ce nu mai urmează!

Mă cheamă pământul, cu lacrimi de dor,
Şi-mi calc neputinţa-n picioare...
" Ţărână, ce-mi torci amintirea-n fuior?!
Mai lasă-mi un timp... chiar de doare! "

Mă ţipă un vultur, prin văzduhul înalt,
Îmi plânge privirea, mereu în albastru,
Iar timpul îmi moare-ntr-un colţ de păcat,
Şi sufletu-mi tânguie un cânt de sihastru!

Mă cerne-ntr-un bob de cleştar, înc-un val,
Nisipu-mi aşterne, doar zgură pe glezne,
Iar pieptu-mi zvâcneşte, revărsând înc-un ral,
Şi-mploră-n în van, cu speranţe celeste!

Mă cheam-un ecou, printr-un gest refuzat...
Pe piept, să-mi aşezi o maramă de stele,
M-or plânge, pe-ascuns, doi nori pe-nserat,
Că-n zori n-am să vin la cules curcubeie...!

Strecoară-mi şi-un zâmbet de cer, în infern,
Mi-l pune discret, între palmele-nchise,
Când bezna se-aşterne-n cutia de lemn...
Să-l am felinar, pentru vise ucise...

Deplânge-mi uitarea, peste-un rupt calendar,
Căinţa-n netimp, prin tăceri şi dureri, torturează,
Să-mi dai o culoare... c-un negru de var,
Şi-aşteaptă-mă-n ziua... ce nu mai urmează!

poezie de Iolanda Şerban
Adăugat de Ioana Manolache
Votează! | Copiază!