Înăbușind dureri
Eu nu mai pot pluti cu aripa rănită,
Și îmi consum tacit poate un ultim zbor,
Înăbușind dureri căci nu vreau să cobor,
Da mă atârnă grav, rănită și slăbită...
Îmi stăpânesc regretul că n-am putut mai mult,
Că n-am împrumutat o aripă de cuc,
S-o cos cu fir tăios, pitită într-un nuc,
Și pierd văzduhul, neantul, într-un destin incult.
S-a răscolit și vântul râzând zeflemitor,
Când semeni trădători mi-au înnoptat lumini,
În zborul schilodit m-au încărcat cu vini,
Și tare-mi este teamă că e un ultim zbor.
Zvâcnesc, mă zbat și strig pe-un vers de scriitor,
Și o răsfir, o mângâi și o încurajez,
Da am căzut sleită, uscată ca un vrej,
Pe-un braț de frunze moarte, da nu cer ajutor...
N-am mai putut pluti cu aripa rănită,
O alta n-o mai am, prin zbor a fost zdrobită...
poezie de Aurora Luchian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.