Pătimirile poeţilor

Prin zbateri şi sculptări în slove, brodând idei cu dulci candori,
Prin arderi vii ce umplu goluri şi schimbă vorbele-n cântări,
Poeţii-nşiră versuri albe sau clasice, de s-or ivi,
Crezând că numele lor şterse, celebre-n veci vor deveni...

La Porţile-eternităţii toţi vin grăbiţi şi bat timid,
Dar ele-s uşi înţepenite şi-odată-n secol se deschid,
Iar cel mai norocos, când intră, străbate-un labirint de-amploare,
Spre-a dovedi c-a lui sosire n-a fost o simplă întâmplare.

Din zeci de colţuri, reflectoare îl urmăresc prin osanale;
Covoare largi de flori, oriunde, l-aşteaptă aşternute-n cale.
Şi, totuşi, cel ales, adesea, îndură pisme brusc ivite,
Căci nu o dată-n flori, ascunse, l-ating şi ace otrăvite...

Nimic nu e perfect în lume şi asta orice om o ştie,
Poeţii însă-s alte fiinţe - transformă toate-n Poezie:
Natura, dragostea, norocul ori chiar durerea-adeseori -
Şi cât de cât, de-alină inimi, rămân pe veci nemuritori!

poezie de Cristian Petru Bălan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!