Florile nopții
E tare rece-n noaptea asta,
în ceață a pălit cadaveric lumina,
colind străzi goale într-o haină prea largă,
eșarfa mă-ncălzește în plasă de zgârieturi.
"Te-aștept, iubito!" aud o chemare,
un abur suflat pe gură în ger.
Făgăduința mi-atinge frigul din cer,
gheara rece în clește m-a prins,
șoapta vântului îmi strecoară dorinți,
imagini cu tine, de mă scoate din minți.
Pe un geam aburit de fereastră
plâng cuvinte nescrise,
amprenta unui sărut,
o inimă desenată în fugă,...
Ce crezi tu, noapte, de toate astea?
Spune, de unde vine-acum așa lumină
când multe stele sunt acoperite
și-un nor s-a țesut rochie Lunii?
Încep lumini să licărească
a mână ce mă saltă din ruine,
se împletesc într-o manta vrăjită
să-mi țină cald, să nu mai știu ce-i frigul,
să văd cum înfloresc, incandescent,
în roșul buzelor, florile nopții,
cum buzele unesc lumina mea și-a ta
într-un sărut al Soarelui cu Luna.
Tremurătoare stele scutură strălucire,
mi-arată cum să mă lepăd de griji.
Felinare cos tiv de lumină pe margini
de inimi abandonate-n străzi pustii.
Dantela de lumină singurătatea-mi soarbe
să pot păși spre magic tărâm
unde iubirea nu sfâșie florile
ce, din dragoste mare, înfloresc zi și noapte.
poezie de Silvia Cuzum
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu este introdusă data nașterii pentru Silvia Cuzum. [
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.