Cetate în ruină

S-a deschis prăpastie adâncă,
Între vise ce ne-ngemănară,
Stau oprelişti, stâncă lângă stâncă,
Şuieră un tren plecat din gară...

Două umbre triste, rătăcite,
Pe-un peron pustiu ca o cetate,
Azi, cu turnurile năruite,
Sub asalt de arătări ciudate...

Şi pe zid, îngemănaţi cu tunul,
Încă mai trudesc oşteni apatici,
Or să piară, unul, câte unul,
Sub asaltul hoardei de sălbatici...

Pravilile ne-au ucis iubirea,
Ne sunt gândurile, azi, rebele,
Încă ne mai bântuie-amintirea,
Dar, ni-s drumurile paralele...

Nu mai ştiu cine-a rostit cuvântul,
Ce-a făcut, iubirea să dispară,
Sărutările şi jurământul,
Şi magia nopţilor de vară...

Ne mai întâlnim, arar, pe cale,
Amintiri ne răscolesc tiranic,
Eu privesc în urma ta, cu jale,
Tu zâmbeşti, privindu-mă şăgalnic...

Tot mai vin din când în când în gară,
Aşteptând, în van, un tren să vină,
Este frig şi-n suflet şi afară,
Şi mi-e inima, azi, o ruină...

poezie de Ion Duduveică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!