Viața pictează cerul - pe nerăsuflate
pe vremea când alergam timpul în mână cu un avion
și-mi închipuiam că așa trebuie să arate zborul
viața nu e un simplu trofeu pe care să-l atârni pe perete
căutam un prilej să ajung la cârma avionului să pot vedea lumina și crestele munților
de trei ori să mă dau peste cap, de trei ori să-mi lepăd epiderma
să beau mai multă apă
pe urmă drumul se îngustează
nu strâng merele ce-au putrezit în pom
mi-an dat seama că ziua avea să fie lungă, atât cât aveam nevoie s-o aud
pe pajiștea de flori pestriță și de piatră
ochiul meu se lovește
mă doare sunetul
constat că lumea asta a uitat fix ce contează
să picteze
la unison cu cerul
poezie de Afrodita Popescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu este introdusă data nașterii pentru Afrodita Popescu. [Vezi și următoarele:
- poezii despre pictură
- poezii despre lumină
- poezii despre aviație
- poezii despre arte plastice
- poezii despre zbor
- poezii despre viață
- poezii despre timp
- poezii despre sunet
- poezii despre ochi
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.