A firii umane iarbă rea
A firii umane iarbă rea, surprinzător, mereu răsare
Din lutu-acela "polimer" prea frământat de vise-amare
Și dor dosit de-a fi mereu "ceva mai sus","un pic mai mare",
Scuipând un vag răspuns viclean la vreo divină întrebare,
Căci firea aceasta n-are timp nicicând de-o sfântă cugetare!
Spre noi, ne țintuie privirea să nu ne pese a câta oară
Vom zărăsti conduși de ea ca să rămânem de ocară!
Ne legănăm cu mintea-n ceață, pe aripi moi de fantezie
Că "nu ni-i traiu în zadar" și respirăm din ea sclavie;
Un freamăt plin de nebunie, de fire moartă, totuși vie,
Cu-un dor acut de veșnicie, dar claustrat în cel de glie
Și raze sfinte, obscurate de împătimiri prea înnebunești,
Împing trăirea spre o clipă ce trece fără s-o trăiești,
Ca-n chintesența existenței să "faci ce poți", nu ce voeiști.
Îmbibați de siniubire, poftă rea și nonșalanță,
Căutăm ranguri și titluri, toate pentru această viață,
Fără pasiune sfântă pentru o slavă mai măreață,
Și viața ne surprinde, morți în ultimă instanță;
Fără de nădejde vie, har, putere și credință,
Fără raza îndrumătoare - Duhul ce dă cunoștință,
"Fără dragoste firească"... dând tribut pe necredință!
poezie de Ioan Hapca din Din vicisitudinile vieții (volum de poezii)
Adăugat de Marin Oprescu

Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre viață
- poezii despre sfinți
- poezii despre sfințenie
- poezii despre timp
- poezii despre sclavie
- poezii despre poftă
- poezii despre nebunie
- poezii despre iubire
- poezii despre existență
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.