Conştiinţa şi dreapta judecată

O lună plină atinge subtil a mea suflare,
Iar sufletul tresaltă cuprins de-un tainic jar,
Voieşte-n zbor să plece către o altă zare,
Să fie doar o clipă, lângă divin hotar.
Şi iată-mă cu gândul pe-o iarbă verde crud
Unde-i răbojul vieţii cu clipe, ani şi fapte,
Conştiinţa mă aşteaptă, zeci de-ntrebări aud
Ea vrea răspunsuri drepte, nu lamentări şi şoapte.
"Spune-mi acum de poţi, ce-ai dat prin al tău grai
Şi prin cuvântul spus ori gândul nerostit?
Te-ai dus către lumină când speriat erai
Sau ai trăit haotic, prin patimi rătăcit?
Ţi-ai ajutat vreun frate de rele să nu piară
Sau nici nu ţi-a păsat de nesfârşitu-i chin?
L-ai tras din ceaţa deasă şi traiul de ocară
Sau ai privit râzând cum bea mereu venin?
Ai dăruit sămânţă de dragoste şi pace
Ori ai sădit doar spini şi multă mătrăgună?
Căci iată, vine o vreme, când totul se preface
În judecată dreaptă ce faptele-ţi adună.

poezie de Rodica Constantinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!