Câteva ore de delir
În liniștitele mele zile uneori,
lentile imaginare mă zgârie rareori,
precum spinii trandafirilor în zori.
O lentă mișcare ne-a purtat
unul lângă altul și ne-a-ngemănat nepremeditat.
Brațele-ți puternice mă strângeau
ca și cum lăsându-mă să plec,
rațiunea vieții tu pierdeai
cum peștii își pierd viața-n lacul sec.
Ca o noapte întunecată în care mă pierdeam
erau ochii tăi negri când pe ai mei întâlneau.
E vie încă amintirea sărutărilor tale,
ale buzelor aspre ca lutul din vale,
a limbii tale dulci ce gura-mi explora,
furându-mi oxigenul tot
și inima-mi în imponderabilitate apoi lăsa.
Fiecare geamăt ai dus cu tine,
picaturi de sudoare cu sărutări ai uscat,
orice mică palpitație ai căutat și cu tine ai luat,
fără respirație și speranță de viață m-ai lăsat.
Cu toată ființa am așteptat
cuvântul și-ntoarcerea ta,
ca pe un dar binecuvântat.
Câteva ore de delir,
dorința de a gasi doar pentru mine un adapost,
iubire totală au fost.
Pentru tine câteva ore de renaștere,
pentru mine câteva ore pentru a muri în necunoaștere.
Cel mai înalt vârf am atins
și-n cădere liberă apoi, în iadul singuratic am ajuns.
Mirajul contopirii noastre a dispărut,
ideea aceea de perfecțiune și complicitate s-a pierdut
în câteva ore de atracție fizică,
sau pasionale momente coborâte din lumea metafizică.
poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu este introdusă data nașterii pentru Doina-Maria Constantin. [Caut pe Google] [Adaug data nașterii]
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.