Vreau
Vreau să traiesc
Vreau să iubesc
Vreau să nu mă mai invoiesc
Vreau să pot să construiesc
Multe in minte plasmuiesc, dar in real primesc
Ale oamenilor fapte ma palmuiesc
Simt cum sufletul mi-l prapadesc
Trupul meu este cel in care multe cresc
Sufletul meu omenesc imi moare
A mea suflare pusa la grea incercare
Zboara spre soare, gandind la a ta splendoare
Savoare ce faptura ta o are... rara culoare
Pretind ca ce ziceti e adevarat
Nu pot sa razabat cu voi toti sa ma bat
Nu sunt unicat... sa cred asta ar fi pacat
Mintile tu mi le-ai luat cand ai plecat
Eu am simtit... prezenta ta... atunci... cand mi-ai zambit
Ca cel mai frumos rasarit.
Orice rasarit are si asfintit
De Tine mereu imi voi fi amintit
Sunt un nesimtit smintit
Si trebuie sa invat sa ma mint.
Altfel... nu voi depasi acel vechi mit
Voi invata asta, cand pe alta eu oi fi iubit...
Zbor aproape de rasarit si asfintit... in nacela
Voi ateriza pe o parcela... cand combustibil nu mai am
Nu mai am puteri infinite ce mi le dadea a tale dorinte
Acum toate simtirile imi sunt adormite...
poezie de Florin Găman (5 iunie 2019)
Adăugat de Florin Găman
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.