Atât mi-aş dori!

Mi-aleargă sub tălpi clorofila... E nouă
rochiţa ei, verde, brodată-n mărgele,
Pe care o rază, cu palmele-n rouă,
De vis, curcubeie, pictează rebele.

Avidă, se-alintă urechea-n cântări,
Ce păsări, pe suflet, le-aşează cunună,
Hrănindu-i cu ele noian de visări,
Izvoare de versuri să-şi murmure strună...

De ochi se agaţă splendori ce orbesc,
Pe-un soclu ţesut din flori şi lumină,
Scântei, îmbătate de-arome, horesc
Cu-aripi de fluturi, ce fruntea-mi înclină...

Mă plec în genunchi, aproape şoptesc:
"Mi-e vatra aici, cu talpa-i sorb seva,
Săracă, dar splendidă, Ţara-mi iubesc
Şi nu pot trăi nici de-o palmă de ea...!

Pe frunte port răni de chin ostăşesc
Din lupta cu lifte, ce neamul dezbină,
Of, Doamne, nu-mi cere azi să iubesc
Pe-fiara ce limba maternă-mi suprimă..."

Îmi vine să ţip spre Tine: "Eşti orb,
Când Gura de Rai nebunii o vând!
Împacă visări, ce sângele-mi rod,
Adună UN Rai din maluri ce plâng!

Săracă, bogată prin noi, ce-o iubim
Şi veseli, şi trişti din ajunsul neajuns,
Atât mi-aş dori, o Ţară-ntregită, să fim,
Că nu am cuvinte, să-ncapă răspuns!"

poezie de Maria Botnaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!