Toamna-mi răsucește un cuțit în rană
Mai adastă-n vie un stingher ciorchine.
Frunze veștejite sunt tot mai puține;
Vântul le răpește ca pe vechi sabine.
Împletind covoare în culori de toamnă,
Pentru veșnicie timpul le condamnă,
Luându-le vlaga, ce nimic nu-nseamnă.
Fie zi, sau noaptea, pe sub clar de lună,
Frunze-ngândurate n-au gură să spună.
Păsul ce le roade, cui să îl expună?!
Lacrimile toamnei în palme de-aș strânge,
Sufletul, în chinuri, în bucăți s-ar frânge,
Văzând frunze moarte, mânjite de sânge.
Toamna-mi răsucește un cuțit în rană,
Mi-a lăsat coroana pomilor orfană,
Nefăcându-și grijă, milă ori pomană.
poezie de Mihaela Banu din Din volumul Pași peste margine de timp (2017)
Adăugat de Mihaela Banu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.