Femeii mele

Când te-am privit întâia oară, ştiu
Că încetasem singur să mai fiu.
Fântână-n zori cu apa neatinsă,
Foşnea ca marea, dimineaţa, încă
Zăloaga nopţii cât statuia-n stâncă.
Nu m-ai respins, nu te-ai predat învinsă,
Ci ai avut în ochii râzători
Atât de mulţi, ca firmamentul, sori
Ce ne-au resfrânt prin trâmbiţe de raze
Privirile în ochi şi în obraze.
Acea lumină limpede a fost
La început, şi ea a dat un rost
Tăcerii surde ce-aştepta în mine.
Ai fost, deci, bună-vestea de lumine
Şi ai rămas, cu gestul, carnea, vocea
Din ţara grea de vis şi zări, Dobrogea,
Şi văd în fiul care mi l-ai dat:
Amprente de lumini s-au mai păstrat.

poezie clasică de Miron Radu Paraschivescu din Laude şi alte poeme (1967)
Adăugat de MG
Votează! | Copiază!