Ecou ...

Pădurea vuieşte de jalnic ecou,
Copacii se vaită, nimic nu e nou...
Scriu jalbe cu toţii că sunt prigoniţi,
Sub drujbele grele spre moarte grăbiţi.
Se-adună în grabă, dar totu-i incert,
Vorbesc de osândă, strigând în deşert.
Se-aude ecoul, loveşte în stânci
Răspunsu-l primeşte, şoptit, până-n lunci...
Întreaga natură se află-n impas
Oftează pădurea la iconostas.
Se-aude un răgnet pe-aripi de ecou.
Copaci cad în valuri ca la dominou,
În toiul pustiei zbierând din rărunchi
Cu slaba nădejde să cruţe vreun trunchi.
Se duce ecoul, se-ntoarce tunând,
În vremi de năpastă vesteşte mormânt.
Copacii în grabă făcut-au sobor,
Loviţi par cu leuca, sau de-un meteor.
Nu pot să priceapă aşa trai amar
Aprins-au în noapte un foc din amnar.
Stau strânşi iar la sfaturi copacii bătrâni,-
Le-o fi sunat ceasul, chemaţi de străbuni?!
Rostesc mai cu forţă, în noapte târziu,
Copacii mai tineri, dar strigă-n pustiu.
Doar câte-o mlădiţă cu gândul necopt
Se leagănă-n noapte, n-a priceput tot...
Aleargă ecoul, grăbit mesager
Întreg universul îl ia ca reper.
Se fac parastase, auzi glas de popi.
Copacii-s pe giulgiu, poţi chiar să-i îngropi.
Ecoul tot ţipă: nimic nu e sfânt!
El are-o menire, să poarte cuvânt;
Să ştie o lume mânată de zor-
Copacul e şi el un biet muritor...

poezie de Mihaela Banu din volumul de versuri Zăbrelind zadarnic zborul (2014)
Adăugat de Mihaela Banu
Votează! | Copiază!