Everestul meu
Nu răsăritul de soare îmi umple lăuntrul cu lumină,
Înseninându-i sufletul cu fâlfâit de raze, paloarei,
Ci curcubeul tău pus adăpost sub coastă
Reinventând inimei roșu în trup, regală culoare.
Nu miresme rare îmi suflă prin narine Infinitul
Nici vuietul mării când îmi cuprinde asurzitor timpanul
Tânguindu-și durerea în spargeri de țărm cu valu-i bătrân
Ci adierea aburului, sorbit din palatul gurii tale, veșnicie.
Nu murmurul neprihănitelor petale renăscând dimineți,
Pierdute ca apoi să se reîntoarcă mai aromate,
Ci bobul de rouă nesfârșit de pe seceta buzelor mele
Când tu îl reverși deasupra șoptire, sub formă de-alint.
E tresaltul inimei tale cuprins între adorări și tumultul
Zbătăilor, răspândit prihană prin avuția-mi fierbinte;
Nicio stea sprijinită pe margini de rai, necuvântul,
N-au reușit să îmi pătrundă umbra ca tine, preasfinte!
poezie de Cipriana Tanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu este introdusă data nașterii pentru Cipriana Tanu. [
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.