Iubitei mele
Ești icoana care îmi iartă gândul,
Când, în vorbe dulci mă răstignesc,
Prieten cu furtunile și vântul
Nu mai știu cum să-ți spun că te iubesc!
Ești partea din suflet care-mi cântă,
Când în brațe, tot mai rar te dezmierd
Și mă iau cu toți demonii la trântă
Dar nu te vând și nu vreau să te pierd.
Mai bine, îmi dau foc în Piața Mare,
Pe-un eșafod, cu toate cărțile ce-am scris
Fiindcă mi-ești boala fără alinare
Și am un loc cu tine-n Paradis!
Ar trebui să-mi dea o alocație,
Pentru tot ce sufletu-mi și mintea zămislește,
Dar, azi, e-o infracțiune-a mea vocație
Și lumea, ca pe-un lepros mă prețuiește.
Tu, dintre toți, îți mai apleci răbdarea,
Peste suferința mea, fără măsură
Și mă pierd, în ochii tăi ca marea,
Pe drumul meu, în Literatură.
De-aș putea, ți-aș face o statuie,
În cea mai mare piață dintr-un burg,
Ești, trup și spirit, regina ce mă suie
Din Iadul vieții, către Demiurg.
Îmi dau doctorii diagnostice fatale,
Mă ocolește lumea, ca pe un ciumat
Dar leacul meu e vraja sărutării tale
Și te port în suflet, dulcele meu stigmat!
poezie de Ionel Arădoaie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu este introdusă data nașterii pentru Ionel Arădoaie. [
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.