Poezie scrisă pe pragul unei nopţi cu Lună plină!

(Veronicăi Micle)

Mă iartă că te-am atras pe-a poeziei pantă,
Privighetoare blândă, cu-al tău serafic cânt,
Venit, cum a vrut Soarta din Lumea mea Atlantă
Să-ţi apăr strălucirea, din fermecat cuvânt.

Nu mă lua în seamă, vor fi furtuni de stele,
Când liniştile-n suflet vor lăcrima cuminţi,
Lasă-mă-n pădurea dorinţelor rebele,
Să te compun cu vraja luată de la sfinţi.

De gânduri obosită, visează, iar, pragmatic,
Într-o lume sumbră ce nu te preţuieşte,
Dar să nu uiţi, iubito, că îţi sunt fanatic
Admirator în versul care te defineşte!

Mă iartă că te-am târât, fără măsură,
În visul meu, albastru, tivit cu zurgălăi,
Dar mângâiat de-al tău sărut, pe gură
În stihuri fac revoltă, pentru ochii tăi.

Eşti viaţa mea femeie, chin dulce şi miracol
Şi harpă-n al meu suflet, când vorba mi-e Oracol...

poezie de Ionel Arădoaie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!