Soldatul...
A luat în spate ranița și steagul
Și un pumn de vise și-altul de speranțe
Și-a plecat în lume să-și urmeze pașii,
Conștient că frontu-i schimb murdar de gloanțe.
Curg în urmă ochii-n geană-i lăcrimează
După cei de-acasă, după-a lui țărână,
Trist, se-mbărbătează, scutură de teamă,
Rămânându-i arma singura stăpână.
Greu, pământul saltă, geme sub șenile,
Duduie văzduhul, iadul prăvălește,
Doamne, câtă moarte, câte cruci ridică
Cerul pe morminte, prafu-n câmp jelește!
Simte-n valuri fumul de cenușă-ncinsă,
Își astupă rana proaspăt sângerândă,
Își ridică fruntea, gându-i zboară-acasă,
Șterge patul armei de alt glonț flămândă.
Scutură bocancii obosiți de zgomot,
Ranița-i ca plumbul, trupul de bărbat,
'nnoadă-n barbă plânsul, frigu-i intră-n oase...
Doamne, fie-ți milă, sunt un biet soldat!
poezie de Sibiana Mirela Antoche
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.