Trece Dumnezeu în goană...

Cum se scutură bujorii, ca o ploaie-nsângerată,
Regretând amarul vieţii efemere pe pământ!
Tot aşa mă scutur, Doamne, cu privirea-ndurerată,
Când îmi picură din palme, mângâierea care sunt.

Paşi grăbiţi strivesc tandreţea dimineţilor albastre,
Orbi şi surzi aruncă piatra şi lovesc în rogvaiv,
Curcubeie-şi pierd mirajul în tăcerile sihastre,
Unde doar un vers mai cântă în poemul meu naiv.

Şi de unde să iau muza, când lumină nu mai este?
(A rămas un colţ de lună, fără loc şi căpătâi).
Trece Dumnezeu în goană îngrozit şi calcă peste
O relicvă din geneză, chiar pe ziua cea dintâi.

Ridic fruntea pentr-o clipă... unde-s cerurile mele?
Calcă tălpile pe stele şi pământu-i tot mai sus;
Au înnebunit quasarii prinşi în mreje de lichele
Şi planeta e-n derivă-alunecând înspre apus.

Printre cioburi de speranţă, îmi adun poemu-n vară-
A rămas lângă cireşii ce se scutură de flori.
Rătăcind la braţ cu-arcuşul unui cântec de vioară
Ţip şi urlu ca o fiară printre oameni incolori.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!