Spitalul de cartier

La capătul grădinii,-între zidurile unui oraş prăfuit, provincial,
O alee de cărămidă duce, prin iarba veştedă înspre-un dud umbros –
Stau sub crengile înnegrite, desfăşurate radial,
Adăpostind globulare fructe maronii de-un soare torid şi sticlos.
Spaliere de meri şi pruni se-încălzeau sub cerul de cristal,
În aer zburau gâze, iar copiii alergau pe pavajul albicios.

La umbra dudului, dincolo de această-încordată strălucire,
Musca domestica ( musca de casă), neatentă-o secundă, s-a rotit
Şi-a nimerit în reţeaua lipicioasă, elastică şi subţire-a
Păianjenului care-aştepta acolo tăcut, răbdător şi liniştit.
S-au ivit de-îndată colţi veninoşi şi picioare păroase trăgând de fire...
Nimeni din grădină n-a remarcat acea dramă,-acel final nefericit.

Spuneţi-mi, în ce spital de cartier cu pereţi de-un galben bragă
Şi cu linoleum pe jos urechile curând or să audă,
Implacabili, paşii infirmierelor lângă carcasa mea bolnavă?
Spuneţi-mi, voi geme oare-n ora morţii sub cuvertura udă
Sau voi horcăi lipsit de aer, ursuz şi fără vlagă,-n
Vreme ce copiii-alergă pe străzi, iar gâzele prin iarba crudă?

poezie de John Betjeman, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Votează! | Copiază!