Singurătate

Au rămas frunze de-alt an în fagi, tăcerea-i uniformă:
Crengile sunt toate negre, iar gerul e uscat.
În adâncimi mari din adâncimea cea enormă
Clopotele de Paşti lărgesc un cer purificat.
O, sunet al bronzului sfinţit care urechea-încântă,
Este-al tău acest cântec pe care îngerii îl cântă!?
Îmi umpli inima de bucurie şi durere –
Crede! Crede! Dar necredinţa parte-şi cere...
Şi,-n pofida faptului că-mi spui că voi muri, biet şoarece,
Nu-mi spui când se va-întâmpla, nici cum şi nici de ce.

Surde la cântecul de privighetoare sau canar,
Nepăsătoare trenuri trec prin viaţă:
Ce nenorociri ne va aduce-acest nou an din calendar
Nouă, celor pe care primăvara astăzi îi răsfaţă?
Aşa cum mănunchiul de spini negri din zăpadă se iveşte
Cancerul în mulţi din noi de-asemeni, ascuns, creşte;
Uşa pofticioasă-a crematoriului plin de fum,
Cu zgomot, se închide pentru unii chiar acum,
Iar clopotele bisericilor parcă bat sporind această
Singurătate-a noastră, atât de lungă şi de vastă.

poezie de John Betjeman, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Votează! | Copiază!