Rădăcini verzi. Cu moartea pe moarte călcând

Dacă aş putea să îmi vopsesc părul
chiar aici, la rădăcina sufletului
cu verdele acesta moale, ce se scurge, de Înviere
din crucile de lemn înmugurite, din pletele de iarbă ce se-nalţă
pe creştet de mormânt, sfidând acest
trudit pământ, dragii mei, scumpii mei, preaiubiţii mei
mi-aş lăsa breton lung, ca privirea mea defrişată
să nu ducă vreodată lipsă de primăvara în care
ne vom ridica împreună, în verde veşmânt
ca ochii mei despodobiţi de lacrimi să primească
binecuvântarea genelor încărcate de rouă
ca nările mele despuiate de miros să-şi amintească
parfumul smereniei lăsat de ghiocei, în plecăciunea lor
ca jarul nestins al dorului meu, nepermis fumegând
acolo unde drepţii se odihnesc, să pomenească
de moartea Sa, pe moarte călcând.

poezie de Alexandra Alb Tătar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!